În prezent se vorbeşte de trei tipuri de „inteligenţă”: biologică, artificială şi computaţională. Inteligenţa computaţională este o modelare numerică a inteligenţei biologice. Ea este similară inteligenţei artificiale. În continuă dezvoltare ea este alcătuită din următoarele subdomenii: reţele neuronale, algoritmi genetici, programare evoluţionară, sisteme fuzzy, viaţă artificială. Reţelele neuronale se caracterizează prin doi factori cheie: -putere:  sunt tehnici de modelare foarte sofisticate, capabile să modeleze  funcţii extrem de complexe; în particular, reţelele neuronale sunt neliniare; pentru mulţi ani modelarea liniară a fost strategia de optimizare cea mai folosită; acolo unde aproximaţia liniară nu este validă (ceea ce este frecvent în multe cazuri) modelele au suferit o punere de acord. -uşor de folosit: se învaţă prin exemplu; utilizatorul reţelei neuronale adună date reprezentative şi după aceea invocă algoritmii de învăţare pentru antrenarea automată a structurii datelor; deşi utilizatorul are nevoie sa aibă nişte cunoştinţe euristice  despre cum se selectează şi prepară datele, cum se selectează o reţea neuronală potrivită şi cum se interpretează rezultatele; nivelul cunoştinţelor utilizatorului necesar pentru aplicarea cu succes a reţelelor neuronale este mai jos decât în cazul metodelor tradiţionale statistice. Modelul biologic Creierul uman , sediul inteligenţei biologice este alcătuit dintr-un număr mare de celule neuronale care procesează informaţia ( mai mult de un miliard ). Fiecare celulă se comportă ca un simplu procesor şi doar interacţiunea dintre toate celulele şi procesarea lor paralelă fac posibile performanţele creierului. Aceste celule neuronale se numesc neuroni. Mai jos se poate vedea o simplă reprezentare grafică a acestei celule. Neuronul constă în principal din trei componente: corpul celulei (soma), dendrite şi axon. Dendritele (numite astfel datorită asemănării cu un copac – „dendron” în greacă) sunt „intrările” neuronului, fibre scurte ramificate, de câţiva milimetri, care primesc impulsuri. Axonul („axōn” – axă), „ieşirea”, este o fibră mai lungă, de câţiva centimetri, putând ajunge chiar până la 1-1,5 metri. Fiecare neuron are un singur axon şi mai multe (10-20) de dendrite. Neuronii nu se ating în mod direct, ci sunt separaţi prin spaţii numite sinapse. Acestea sunt unităţi structurale şi funcţionale elementare care mediază interacţiunile dintre neuroni. Tipul cel mai răspândit de sinapsă este sinapsa chimică, ce operează astfel: un proces presinaptic eliberează o substanţă transmiţătoare, care difuzează peste joncţiunea sinaptică dintre neuroni şi apoi acţionează asupra unui proces postsinaptic. Astfel o sinapsă converteşte un semnal electric presinaptic într-un semnal chimic (pompe de ioni de sodiu şi potasiu) şi apoi din nou într-un semnal electric postsinaptic. Se consideră că o sinapsă este o conexiune simplă care poate impune excitare sau inhibare, dar nu ambele, neuronului receptor. Ambele efecte sunt locale; ele se propagă pe o distanţă mică în corpul celulei şi sunt însumate la nivelul axonului.