Am primit de la amicul Nicolae Mitu un e-mail cuprinzând o postare a lui Andrei Pleșu cu titlul de mai sus. Am căutat bine  înțeles pe site-ul revistei Dilema Veche  și am găsit 5 postări ale unor articole scrise de Andrei Pleșu pe această temă. Redau mai jos câte ceva din fiecare, ce mi s- a părut mie mai interesant din cele cinci articole publicate.

»„Nu demult, am picat pe o emisiune girată de dl Robert Turcescu alături de prietenii săi, dnii Curea și Hoandră, în care se deplîngea lipsa de reacție a „elitei” intelectuale în problema pandemiei. „Dezamăgirea” amară față de intelectuali e deja, la noi, o tradiție. De la mînia proletară împotriva „intelectualismului” la „Noi muncim, nu gîndim!”, se găsesc mereu concetățeni triști sau furioși, convinși că ne merge rău pentru că „intelectualii” nu se implică, ci dormitează, cu fițe, în „turnul lor de fildeș”. E drept că și dacă se implică sînt suspecți. Ori sînt „slugi” pe bani, lingăi în goană după privilegii, ori sînt incompetenți și se bagă unde nu le fierbe oala. Una peste alta, m-am simțit vizat de aluzia critică a gazetarilor mai sus pomeniți și, în neliniște culpabilă, mi-am răsfoit arhiva, sperînd să găsesc argumente care să mă spele cît de cît. M-am mirat să constat că n-am fost chiar atît de „absenteist”. Am scris cîte ceva, chiar dacă n-am avut vizibilitatea, simțul civic, expresivitatea, rafinamentul stilistic, noblețea unor combatanți angajați, prezenți mereu pe mai toate canalele de televiziune: de la celebra doamnă Șoșoacă la distinsa doamnă Dana Budeanu, la mari artiști ca Mugur Mihaescu și Dan Bittman sau la gînditori experimentați ca Viorel Cataramă sau Luis Lazarus. Și nu sînt singurii... Ca să-mi spăl, cît de cît, muțenia vinovată, reiau cîteva din articolele pe care le-am dedicat dramaticului subiect, pentru a reîmprospăta memoria celor pe care i-am indispus. Nu zic că „mi-am adus contribuția” la îmbunătățirea situațiunii. Am făcut și eu ce-am putut...” «

…………………………………………………………………………………………………………………………………

 »S-a accentuat un paradox care se anunțase de mult la orizont, dar care acum are o relevanță sporită. E vorba de relația dintre izolare și masificare, dintre comunicare și singurătate. Ești „consemnat“ la domiciliu, dar vorbești cu întreaga planetă... Primești mesaje de tot soiul, le redistribui sau declanșezi noi serii de „apeluri“ informative: interpretări proprii, vești bune, vești proaste, scenarii conspirative, bancuri. În ceea ce mă privește, prefer bancurile... Unul dintre ele mi s-a părut de-a dreptul metafizic: un cetățean grijuliu se spală „corect igienic“, se bălăcește în gel dezinfectant, își pune mască și ochelari, se îmbracă într-un riguros combinezon alb, de protecție, după care, blindat sanitar, iese din casă ca să-și vadă de treburi. Dar, cum ajunge în stradă, e călcat de o mașină. Epictet ar fi avut ce comenta: nu te poți feri decît de ceea ce depinde de tine. Ceea ce nu depinde de tine nu poate fi nici anticipat, nici evitat. Pe de altă parte, contextual vorbind, ai datoria să nu tratezi ușuratic ceea ce depinde de tine. Restul e Providență, Destin, Hazard sau cum vrem să-i spunem, în funcție de amplasamentul nostru speculativ...” «

Dilema veche- Mica antologie coronavirus (I)

»„Păcatul” se definește, deci, în varianta teologală, ca proastă utilizare a libertății, ca alegere greșită, cu consecințele de rigoare. Ai avut șansa să faci ce trebuie și ai ratat-o: faci ce crezi tu că trebuie, ce-ți convine ție, ce coincide cu impulsul tău de moment: manevrezi, derapant, darul libertății, cu care te-a înzestrat Dumnezeu.

Pe acest fundal, libertatea se conturează, ab initio, drept o valoare relativă: important este ce faci cu ea. Ceea ce e evident mai ales în viața comunitară. Un stat democratic e musai să garanteze libertatea cetățenilor lui. De fapt, politic vorbind, statul nu oferă „libertate” în sens generic, ci garantează „libertăți” specifice. Iar libertățile nu pot exista coerent și armonios fără reguli. Un stat în care nu există decît drepturi și „libertăți” tinde spre anarhie, iar unul care lucrează doar cu obligații (fără drepturi) devine dictatură. «

.......................................................................................................................................................................

»În rest, sigur că mă pot abona și eu la o Piață a Victoriei glorioasă! Păi, cum?! De ani de zile, medicii își bat joc de libertatea mea. Că să nu mănînc slănină, că să cam renunț la cafea, că țuica face rău, că dacă răcesc să iau aspirină, că să fac sport, că să beau cel puțin doi litri de apă pe zi etc. Cu ce drept intră spitalul în modul meu de viață, în poftele și obiceiurile mele?! Am ajuns în asemenea hal încît să trăiesc după legile nutriționiștilor? Asta e democrație? Nu cumva e o păcăleală, un complot (ori un conflict) al spitalelor cu farmaciile, al fermelor de legume cu crescătoriile de porci, al distribuitorilor de apă cu producătorii de vinuri? «

.......................................................................................................................................................................

»Acum voi lupta, în sfîrșit, pentru libertate! Pașnic, pînă nu va rămîne piatră pe piatră! Mă voi spăla pe mîini numai dacă vreau (vorba unuia de pe WhatsApp: dacă ne mai trimit chinezii încă un virus, o să ajungem să ne spălăm și pe picioare…). Gata cu dictatura! Gata cu „statul paralel”! Vom muri și vom fi liberi! Sau vom trăi și vom vota, în sfîrșit, cum trebuie! Pentru eroism, avem deja vechi tradiții. «

Dilema veche- Mica antologie coronavirus (II)

»Există patru categorii de oameni (apud Carlo M. Cipolla, Legile fundamentale ale imbecilității umane): 1) neajutorații („Fraierii“): cînd fac ceva, ei pierd și alții cîștigă; 2) răufăcătorii: acționează în beneficiu propriu și spre paguba altora; 3) inteligenții: cînd fac ceva, cîștigă și ei, și ceilalți; 4) imbecilii: cînd fac ceva, pierd și ei, și ceilalți. (Rezistența la coronavirus ar putea depinde, între altele, de ponderea fiecăreia dintre cele patru categorii la nivelul populației globale…)«

Dilema veche- Mica antologie coronavirus (III)

»N-am soluții! Sînt, evident, la curent, cu „frazeologia de criză”: să redescoperim virtuțile și farmecul intimității, să ne bucurăm că avem, în sfîrșit, la îndemînă acel timp liber numai al nostru, a cărui bună administrare o uitaserăm, să profităm de șansa (îndeobște pierdută) de a comunica cu cei de lîngă noi și de a ne redescoperi pe noi înșine, să citim ce vrem, să ascultăm muzică, să ne rugăm în liniște, să „gîndim pozitiv”, să fim solidari în efortul de a ne feri pe noi înșine și pe semenii noștri ș.a.m.d. Nu pot contesta nici buna intenție a acestor îndemnuri, nici buna lor întemeiere. Dar, în cazul meu – și cred că și în cazul altora –, imperativul izolării nu poate fi întotdeauna domesticit cu sfaturile de mai sus. Vine, inevitabil, momentul în care, cu toată strădania, cu toată cumințenia, cu toată înțelepciunea de care ești în stare, clachezi. Nu prea mai poți. E mai greu decît credeai, mai trist și mai destrămător. Toate „soluțiile” propuse se dovedesc ineficiente, fie că apelează la resurse pe care nu le ai, fie că, odată „puse în practică”, nu te ajută cum ai fi sperat. Și atunci? Om fi noi, românii, inapți structural să adoptăm „măsuri radicale”, exerciții de disciplină cuplate la sublimități geometrice, la exigențe „înalte”? Emil Cioran spune undeva că „românii urăsc soluțiile tari”. Iar G. Călinescu observă că înclinația tipic autohtonă este de a construi „minuscul, solid şi pitit, la munte”. Nu-mi place să abuzez de generalizări. Dar, în acest context, îmi amintesc, pe neașteptate, de o vorbă a lui Constantin Noica. Confruntat cu  unele suferințe existențiale curente în epocă, îi plăcea să propună, mai în glumă, mai în serios, „micile soluții”: un păhărel de coniac, o candidă glumă convivială, reveria facilă a vreunei romanțe, ba chiar degustarea ironică a „micilor profituri ale stigmatizării”. Nu eroismul catedralei, ci „izolarea” deschisă a pridvorului… Oricît ar părea de scandalos, de lipsit de demnitate și noblețe, voi risca să spun că, de cînd sînt „arestat la domiciliu”, nu marile rețete ale singurătății m-au ajutat, ci mai curînd mici derapaje înspre „minor”, înspre divertismentul nepretențios, înspre lenea consumului întîmplător. Nu marile construcții gastronomice m-au hrănit cu adevărat, ci aperitivele, gustările frugale, anexele discrete. Recunosc cinstit: am lăsat din mînă, după două-trei pagini de lectură, cărți monumentale, „serioase”, importante, „edificatoare” și m-am binedispus ascultînd nu Wagner, ci Dean Martin, nu impozante coruri celebre, ci… amărui vioiciuni lăutărești! «

…………………………………………………………………………………………………………………………………

»P.S. Tocmai terminasem de scris textul de mai sus, cînd  am citit un interviu al Monicăi Pillat în care e invocată o vorbă memorabilă a Părintelui Constantin Galeriu. Monica Pillat l-a întrebat: „Părinte, cum ați ajuns la Dumnezeu?“. Iar Părintele a început să rîdă și a răspuns: „Dar eu nu pot să spun vreodată că sînt liniștit și că mi-am găsit credința. Tot timpul alerg după Dumnezeu, care nu se lasă prins…”«

Dilema veche- Mica antologie coronavirus (IV)

»Să nu se mai spună că, la noi, libertatea de expresie e în criză. Fiecare român (de la cetățeanul obișnuit pînă la tartorul politic) crede ce vrea și spune, nestingherit, tot ce crede. Presa consemnează tot, „imparțial”, întreținînd o democratică diversitate de opinii catastrofice, încurajatoare, competente, incompetente, locale, globale, științifice, conspiraționiste, partizane, perplexe, avocățești, criminalistice, polițienești. Citești și adormi intoxicat. «

……………………………………………………………………………………………………………………………........

 »„Negaționiștilor”, adică celor care contestă existența reală a virusului și, deci, necesitatea unor măsuri de apărare împotriva lui, mi-aș îngădui să le reamintesc celebrul „pariu” al lui Pascal (vezi Google…). Faimosul gînditor francez, vorbind despre raportarea noastră la existența lui Dumnezeu, ne invita să facem un pariu: să pariem fie pe existența, fie pe inexistența Lui. Or – spunea Pascal –, dacă Dumnezeu nu există, nici credinciosul, nici necredinciosul nu au mare lucru de pierdut prin pariul lor. Dar dacă Dumnezeu există și noi am pariat pe existența Lui, sîntem cîștigători pe toate planurile, în vreme ce aceia care au pariat pe inexistența Lui sînt într-o gravă și definitivă pierdere! Așadar (scuzați picajul…): dacă virusul COVID-19 nu există și noi, crezînd în prezența lui, sîntem precauți, n-avem nimic de pierdut. În schimb, dacă virusul există și noi ignorăm, iresponsabil, existența lui, am încurcat-o! Asta e tot, stimați concetățeni! «

Dilema veche- Mica antologie coronavirus (V)