Printre nenumăratele e- mail- uri primite de la Nucu am dat peste unul dedicat celebrei melodii cu tilul de mai sus. Deoarece știu că Nucu procedează foarte mult la redirecționarea (forward) scrisorilor pe care le primește am săpat pe Internet și am dat de mai multe legături (links) la această frumoasă. Din ce am citit reproduc cu destulă atenție ce am găsit pe net despre Ion (Nelu) A. Mânzatu. Bine cunoscut cu numele sub formă italianizată– Nello Manzatti (n. 1902, București — d. 5 februarie1986, Milano, Italia) a fost un compozitor, cântăreț, gazetar și scriitor român.

„Când sosirăm la Brașov l-am găsit pe Cincinat Pavelescu la cofeterăria Flagner, în tovărășia unei domnișoare blonde, cu ochi albaștri-verzui, o apariție destul de estompată, lipsită de personalitate. Singuru-i merit, de care nu putea fi făcută responsabilă, era tinerețea de 19 ani, contrastând cu „maturitatea” de 60 de ani a maestrului. Prezentările s’au desfășurat protocolar, precum îi plăcea lui Cincinat să fie în toate împrejurările.

–Logodnica mea, domnișoara Andricu, dl și dna Manzatti.

Călcând legile politeții, atât eu cât și nevastă-mea am scăpat o exclamație de uimire, destul de bine auzită, un fel de „ah” cu nuanță mai mult de spaimă decât de bucurie. Cincinat se logodise fără să ne spue. Cât despre aleasa inimii, pe lânga poetul chel, dolofan, cu tâmplele albite, logodnica părea o strănepoată din prima căsătorie. …...Logodna cu domnișoara Andricu era una dintre loviturile lui Cincinat, o lovitură pe care și-o dădea mai mult sie însuși. …… Simțindu-se fulgerat de priviri vrăjmașe, își luă rămas bun dela Domnișoara Andricu. Noi făcurăm la fel. Și încântați de despărțire, braț la braț doar cu maestrul, ne îndreptarăm către locuința sa, prin străduțele tulburătoare ale cetății Brașovului. Atacul îl începu nevastă-mea:

– Bine, Cincinat, nu ți-e rușine să faci asemenea gugumănii la vârsta ta?

– Ma chère, voi nu vă dați silința să mă descifrați. Am și eu nevoe de un suflet să mă priceapă.

– Și n’ai găsit un suflet mai bătrân de 19 ani? Să știi că te faci de râs!

– Exagerezi! Nu se prea cunoaște diferența de vârstă. nu uita că eu sunt poet. Pentru mine timpul s’a oprit în loc de mult.

…… – Apoi, zise maestrul sceptic, cred că nu mai am prea mult de trăit. E poate ultima plăcere ce mi-o acord. Ieri am fost la ghicitoare. Mi-a spus să mă păzesc de lichide că voi muri „de apă”. Sunt superstitios. Până una alta, am desființat apa dela masă.

…... Peste o lună, un telefon al Președintelui Safirescu dela Curtea de Apel din Brașov ne dădea uluitoarea veste a încetarii din viață a lui Cincinat. Îl omorâse o hemoptizie violentă pe când intrase în baia fierbinte, un cancer la plămâni, neștiut și nebănuit. Maestrul murise de apă, după cum îi prezisese ghicitoarea.

…… Hotărârăm să facem trubadurului, Laureat al Premiului Național de Poezie, o înmormântare demnă de numele său. În capela cimitirului Bellu din București, în acel sfârșit de Novembrie 1934, ceața pătrundea prin ușa larg deschisă, amestecându-se cu fumul lumânărilor și al tămâii cădelnițate de Arhimandritul asistat de cei șase preoți. Zeci de coroane în numele regelui, al guvernului, al instituțiilor culturale, dar mai ales nenumărate jerbe și buchete din partea sutelor de admiratori anonimi, împodobeau catafalcul pe care maestrul dormea senin. …… O viață întreagă magistratul Cincinat dorise să ocupe un post în București. Prin formație și esența lui spirituală, aparținea Capitalei. Și totuși, în ciuda legăturilor cu Palatul, cu mai-marii țării, nimeni nu izbutise să-l transfere la București. …… Printre cei ce rostiră discursuri la înmormântare, a impresionat cu deosebire bătrânul Jean Th. Florescu, fost, la rându-i, ministru de Justiție care, cu tonul grav, patetic, scanda în liniștea mortuară din capela cimitirului Bellu, o frază de tragică ironie, un adio sunând ca un reproș:

– În sfârșit, Cincinat, ți-ai văzut visul cu ochii! Ai fost transferat la București…

Plângea întreaga asistență. Doar maestrul parcă surâdea liniștit pe catafalc, cu rictusul încremenit în coltul gurii. Știa, pe semne, că acolo unde se duce nu mai există Capitală, nici magistratură: doar Câmpiile Elisee visate în nopțile lui de inspirație și chimere, iar unic și suprem judecător, bunul Dumnezeu.

După ce bulgării de pământ acoperiră pentru totdeauna pe cel ce ne fusese tovarăș de iluzii, nenoroc și bucurii, am pornit cu pasul greu către casă. Eram tulburat ca niciodată. Aveam și remușcări. De nenumărate ori dealungul prieteniei noastre, Cincinat îmi propusese să colaborăm. …… „Candide„, „Să nu iubești prea mult femeia„, „Cântecul ochilor„, „Îți mai aduci aminte, Doamnă?„, „Sunt ochi adânci ca un păcat„, iată câteva din cele mai mari succese românești pe versurile lui Cincinat. Eu, bunul său amic, îi refuzasem colaborarea din indolență sau neghiobie. Cu gândul la maestru și frământat de remușcări, odată ajuns acasă, am deschis cartea sa de poeme. Am frunzărit și m’am oprit asupra unui început de strofă, lipsit de importanță, dar care m’a sedus prin muzicalitatea lui:

Frumoasa mea cu ochii verzi
Ca două mistice smaralde.

Imagine poetică destul de banală, totuși muzicală, și cu priză directă. Pentru că strofele, două la număr, erau insuficiente construcției mele melodice, le-am adăogat o altă strofa, desprinsă din poezia intitulată „Pe un album” și care se suda perfect cu celelalte:

Veni-vor mulți să-ți spue’n versuri
Că te iubesc și cum, și cât…
Vor spune-o mai frumos ca mine,
Dar nu te vor iubi atât!

De altfel, în viață fiind, Cincinat mă autorizase să-i modific orice poezie, adaptând-o la cântec. Am construit în aceiași seară romanța sub formă de „lied”. Am dedicat versiunea românească unui foarte bun prieten comun, Nicu Dobrotescu, președintele Curții de Apel din Craiova, și soției sale, o încântătoare doamnă cu ochii de smarald.

Peste câteva zile am interpretat cântecul pentru prima oară la postul societății de radio București, în cadrul unei conferințe ce ținusem despre viața lui Cincinat Pavelescu. Cântecul a trezit printre ascultători un ecou neașteptat, iar în scurtă vreme editura „Armonia” lansa în multe mii de exemplare cel mai popular succes al său și totodată al carierei mele. Melodia trecu din gură’n gură, transmisă de lăutari; casele de gramofoane o înregistrară în zeci de mii de discuri.”

J.N. Manzatti, Buenos Aires, *1952

J. N. Manzatti Frumoasa Cu Ochi Verzi 1957 : Free Download, Borrow, and Streaming : Internet Archive

BEN TODICA: J.N. Manzatti - POVESTEA FRUMOASEI CU OCHII VERZI

Nello Manzatti - Wikipedia

DOREL LIVIANU - Frumoasa mea cu ochii verzi - My green eyed beauty - Romanta de Nello Manzatti si Cincinat Pavelescu - Romanian blues - His Masters Voice 1930s